marți, 8 decembrie 2015

01:51 Posted by Ioana No comments
Posted by Ioana on 01:51 with No comments
Uneori, atunci cand coltii lupilor devin de ciocolata, zidurile se unesc si nu-mi mai dau drumul sa ies. Isi lungesc mainile caramizii la infinit si inchid toate portile prin care m-as putea strecura. Nu ca m-as duce departe, dar nu-mi permit sa plang in apropiere. Stiti, au urechi… De fiecare poarta atarna cate o rochie de mireasa, sunt zdrentuite, muscate de molii satule de-acelasi meniu, unele ajung pana-n pamant, altele se chinuie s-atarne cu demnitate. As vrea sa iau tramvaiul si sa le sfartec, poarta cu poarta, tiv cu tiv, sa rup cu dintii rochiile acelea in fiecare statie. Cand stau pe randul din dreapta apuc sa trag cate-o bucata, se rupe strident si iese praf din rochie, de pe randul din stanga e mai greu. Mi-e mana beteaga iar miresele rad de mine, unele chiar imi spun pe sleau ca si-au lasat rochiile acolo, atarnand, pentru a ma vedea cum ma chinui. Da, miresele mi-au devenit dusmani de prima clasa, le-am vazut pana acum ca pe niste fiinte plapande, cersind protectie, dar acum nu, de cand imi lasa momeala pe porti nu le mai suport. Nu mai suport nici corbii aia grasi si indolenti ce ciugulesc ciocolata dintre coltii lupilor, le voi lua locurile de pe gard si le voi infige acolo cioburi de sticla. Sa caraie bas-bariton a foame si jale. A iarna stupida si-a gem de gutui…  

0 comments:

Trimiteți un comentariu

curand